Strigătul ducerii în neștire

Un straniu amestec m-a cuprins dintrodată. Un amestec de culpabilitate și adrenalină, zbor deasupra tuturor și strigătul rădăcinilor. Am început să mă simt din nou tânăr. De dimineață am zăbovit ceva mai mul timp în fața oglinzii. Nu  fost un act de narcisism, pentru că nu m-am pierdut în admirarea chipului, ci în jocul văpăii din privire, acolo unde am găsit taina tainelor, răspunsul tuturor întrebărilor. Am explodat pe ușă, dornic de a mă amesteca cu ceilalți, pentru a le putea împărții măcar o fărâmă din cotropitoarea văpaie a privirii mele. Încă nu știam dacă este o văpaie a fericirii sau una a sfidării. Important este că ea există, cioplindu-și adăpost în labirintul privirii mele, primind în suflet imboldul de a merge mai departe. Am refuzat să merg cu mașina la servici. Nici măcar mijlocul de transport în comun nu mi s-a părut atractiv. Așa că pașii mei și-au întins tremurul peste docilitatea trotuarului, într-un ritm leneș și boem, fără să  preocupe faptul că aș putea întârzia la muncă. Razele soarelui își prăvăleau ademenirea peste surâsul buzelor mele ca într-un dans lasciv între ceva și altceva, într-o continuă regăsire a rătăcirii care se pierdea în rătăcirea regăsirii. Sufletul meu se golise de viforul întrebărilor răstălmăcitoare și dintrodată o liniște sacerdotală își coborâse în mine tangajul contopirii cu mine însumi, după mii de naufragii în poveștile celorlalți. Da, eram hotărâât să-mi trăiesc propria poveste, cu împliniri și neâmpliniri, cu lacrimi și cu zâmbete cu ambiții și delăsări, să trăiesc fără a mai presăra peste potecile zilelor dăruite clepsidrei acele chinuitoare semne de întrebare. Cine știe, poate chiar mă voi reapuca de pictat. Cât de mult îmi lipsește parfumul vopselurilor și acea furnicătură a artistului. Cât de mult îmi lipsește propriul eu. Mă opresc brusc în dreptul parcului, privind spre o mamă care se gudură pe lângă pruncul său, inventând cuvinte doar pentru a-și amuza puiul.  Simt ghimpele, răsfirându-și în mine veninul neputinței, și în mod inevitabil îmi amintesc de faptul că azi copilul nostru ar fi împlinit un an. Copilul nostru nenăscut. Am fost de acord, Amalia și cu mine, că o să mai încercăm, îmsă ea pur și simplu s-a blocat, sau poate că nu s-a blocat, ci încă nu este cu adevărat pregătită pentru o nouă încercare. Doar atât. Probabil că la un momentdat povestea noastră va intra pe un făgaș normal. Dar până atunci? Ce trebuie să fac? Uneori, când stam față în față, pierduți și regăsiți în diferite ipostaze ale vieții conjugale, tăcem, chinuindu-ne din răsputeri să găsim cuvintele potrivite unui dialog constructiv, de parcă de abia în acele momente începem să ne cunoaștem. Pe vremuri nu ne era teamă să rostim nimicuri blânde și dulcegării siropoase, acum însă, după ce graba timpului ne-a răpit lumina chipului, nu mai avem timp de noi, pierzându-ne în hățișul slujbelor, lucrând adeseori chiar și acasă. Nu mai avem timp să ne povestim nimic. planui de viitor, idei, vise și ambiții. Nimic. Toate le-am încuiat în sipetele sufletelor noastre, ca pe o suită de scumpe comori peste care se așterne un zgrunțuros praf al nostalgiei. Pe vremuri eram sclavii trotuarelor, al străzilor și străduțelor lăturalnice, rătăcinu-ne fără a considera vreodată că am avea nevoie de o busolă. Pur și simplu ne rătăceam și doar atât. Ne rătăceam prin conjugări întocmite ad-hoc, fără  să conștientizăm că o conjugare ucide o alta și tot așa la nesfârșit, până când conjugarea numai avea absolut nici un rost, pentru că noi ne rătăceam în beatitudinea clipei, adulmecând cu un sălbatic nesaț felul de a fi al celuilalt, contopindu-ne gândurile, șoaptele și nebunia sfidării într-o împletitură de nebunii și gesturi comice, cufundându-ne în geometria unui altar incandesecnt. Ne mulțumeam cu puțin, simțindu-ne sufletele atât de pline încât îndrăzneam să ne considerăm cei mai norocoși dinte pământeni. Nebunia sfidării năștea în noi fericiri de o clipă care răsfira în noi biserici de eternitați clădite din nisipul rătăcirilor noastre. Eram nebunii nebuniilor noastre, departe de tribunalele fariseice, departe de orizonturile celorlalți, dar atât de aproape de al nostru încât simțeam cu evlavie aureola îmbierii cu promisiuni. Pe vremuri… Gândurile vin și pleacă după bunul lor plac, precum un musafir nepoftit care întotdeauna se ivește la ora mesei. Nu poți pune stăvilar, așa că pur și simplu le las să se curgă spre nicăieri, scrijelind imaginare lanțuri între mine cel de ieri și cel de azi. Dar gândurile mele de acum mi-se par a fi un șteang hulpav, un sărut  de ghilotină ce naște în mine o spaimă sufocantă. Este aceeași spaimă din vremea copilăriei, lipsită de jocuri și jucării, aceeași spaimă din vremea adolescenței solitare când drumurile cele mai îndrăznețe se frângeau cu mult înainte de a ajunge la linia frântă a orizontului. Mama și copilul au plecat demult din parc. Lumea trece pe lângâ mine, purtând peste ospitalitatea umerilor povara propriilor povești amestecate cu celelalte povești, impregnate de parfumul înțepător al poveștilor celorlalți, într-un soi de interacțiune în care spovedaniile devin adeseori simple piese de teatru. Cum de s-a scurs dintrodată întregul meu entuziasm? Poate că totuși ar fi trebuit să merc la serviciu cu mașina.. Mă postez pe banca din stația de autobuz, între un pensionar care citește ziarul și o adolescentă care ascultă muzică la telefonul mobil, cuprinși parcă de un incurabil sevraj. Măcar dacă vreunul m-ar întreba ceva. Nu știu ce. Ceva. Dar toată această tăcere tinde să mă arunce în tentaculele bilanțurilor existențialiste. Urăsc bilanțirole existenței, care îți strecoară strigătul ireversibilității în biserica sufletului. Noroc cu autobuzul, care se ivește de după colț, pufnind de zor precum o locomotivă din timpuri imemoriale. Și timpul trece… Gata și cu ziua de azi! Ies pe ușa biroului, chinuindu-mă cu gesturi rudimentare ș desfac nodul cravatei, care dintrodată mi-a devenit extrem de incomod. Nici măcar nu privesc spre Marina, îmi este îndeajuns că trebuie să-i suport glasul pițigăiat vreme de zece ore în fiecare zi și uneori în zielel de weekend, și atunci când directorul general este ceva mai zelos chiar și-n zilele de sărbătoare, ”pentru că munca e muncă”. -La revedere! O zi bună, domnule! înalță marina glasul ei pițigăiat. Dar eu nu-i r-spund, crezând că încleștarea buzelor mele este un soi de răzbunare pentru toate năzbâtiile pe care Marina le face în timpul zilei. Uneori înclin să cred că ghinodaca aceasta este un soi de ghimpe care plămădește toată sarabanda gesturilor hilare special pentru a atrage atenția asupra ei. În definitiv ce știu eu despre această femeie? Doar chestii uzuale. Îi cunosc datele personale și fizionomia, doar atât. Niciodată nu m-am obosit să pătrund dincolo de carcasa exterioară. Nimeni în multinaționala noastră nu a pătruns dincolo de învelișul protector al trupului, convinși fiind că așa este indicat pentru bunul mers al lucrurilor. Suntem doar roboți care executăm anumite lucruri, umplând visteria cuiva pe care nu am avut vreodată prilejiul de a îl cunoaște. Zece ore pe zi ne intersectăm prin birouri și holuri, folosind doar cuvinte uzuale și parcimonioase, ferchezuite de o excesivă diplomație pompoasă, fără a ne intersecta decât arareori privirile. Ce știm unii despre alții? Nimic, sau aproape nimic. Aproape că îmi vine să mă întorc din drum și să-i spun o mulțime de lucruri aceste femei, dar lașitatea, pe care însă îndrăznesc să o numesc rațiune, mă împiedică. Acest amestec de rațiune și lașitate m-a împiedicat să fac tot ceea ce mi-am dorit, poate că de aceea am purtat pretutindeni cu mine această chinuitoare senzație de neâmplinire. Tanti Natașa, femeia de serviciu, care trebăluia de zor în holul de la intrare, mi-a zâmbit într-un fel anume, de parcă ea ar fi deținut taina tainelor. Cel puțin ea este atât de vie. Zâmbetul ei este o sfidare adresată nouă, roboților. Nu de puține ori m-am gândit să demisionez, să-i trimit pe toți la origini și să plec oriundevoi vedea cu ochii, trăind la intensitate maximă adevărata boemie a vieții. Dar nici măcar această boemie nu o pot trăii de unul singur, iar Amalia, auzind de această idee a mea, îmi va rânjii  persiflator, considerându-mă un nebun incurabil. am impresia că rădăcinile ei sunt mult mai înfipte aici decât ale mele, adânc cufundate în vacarmul acestui oraș. Este mult prea dependentă de ritualurile celorlalți, pe care le adoptă cu o desăvârșită ospitalitate. Când este acasă, dacă nu se uită la telenovela ei favorită vorbește la telefon cu amicele ei, cunoștințe de la salonul de înfrumusețare sau colege de muncă. Totul în jurul ei se desfășoară după un ritual ce pare indestructibi. Cina, singurul moment al zilei în care stăm unul lângă celălalt se servește fix la orele 20, nici un minut mai devreme sau mai târziu, această punctualitate a ei m-a dus mai mereu cu gândul la aristocrația britanică. Mâncăm în liniște. cu ochii pierduți în farfurie, zămislind gesturi mecanice, precum un școlar care recită o poezie fără vreun strop de intonație. Vasele le spălăm împreună. Ea le spală și eu le șterg, în timp ce mă întreb dacă pereții încăperii mai pot suporta acest înghimpat cocoloș de tăcere. – Ce ai făcut azi? o întreb eu. – Mai nimic, răspunde ea. Nici un tremur, nici o urmă de expresivitate în glasul ei, care începe să semene cu banda unui magnetofon sovietic din timpuri imemoriale. -Cum așa? insist eu. -Uite așa, răspunde ea. Ce poate să ți se întâmple neobișnuit în ziele noastre. ” Chiar așa, ce ți-se poate întâmpla neobișnuit în zilele noastre?” mă întreb eu. și brusc în memorie mi-se întipăresc două cuvinte ”iubire.com”, și simt nevoia de a transforma numele de Delia într-o icoană plămăditoare de minuni panaceice.