Freamăt și contopire

Am fost la teatru azi. Eu și cu Amalia, cuminți în loja noastră. cu chipurile luminate dintr-un motiv necunoscut și ochii ațintiți spre scenă. Amalia zâmbește. Ochii ei îmi par mai vii ca niciodată, mustind de o răscolitoare pasiune.

De la o vreme mi-se pare că am regăsit-o pe vechea Amalia, ființa din tinerețe de care m-am îndrăgostit nebunește. Nu aș vrea să cred că din nou mă las purtat de val, dar nici nu o iscodesc în încercarea de a afla motivul acestei transformări.Dintrodată zăresc un individ care se holbează la noi. De fapt la Amalia. Zâmbește tendențios, iar eu simt clocotul furiei, pregătit să explodez în orice clipă. Dar…

Amalia îi răspunde individului cu aceeași monedă. Nu-mi vine să cred că face acest lucru chiar în fața mea. E drept că Amalia a mai zâmbit în felul acesta și altor bărbați, dar atunci era vorba despre ospătari binevoitori, portari serviabili, recepționeri lingușitori, dar de data aceasta este cu totul altceva. Domnul acesta este de clasă înaltă, o veritabilă pasăre de pradă, iar ea îi zâmbește aproape ca încurajarea începerii unui flirt.

Furia crește și totuși nu reacționez. Piesa de teatru numai are absolut nici o importanță pentru mine, și cu siguranță că nici pentru Amalia, care îi tot zâmbește într-un fel anume, fără a se jena de prezența mea, ca și cum nu aș fi fost acolo. Dintrodată un gând năstruşnic îmi vine în minte. Un gând pe care aş vrea să-l strivesc sub bocancul nepăsării, dar el insistă, crescând odată cu fiecare secundă de neruşinată îndrăzneală a soţiei mele. Oare până unde va împinge acest joc? Dar este el doar un joc? Nu, nu și iarăși nu! Nu am absolut nici un motiv să mă îndoiesc de fidelitatea soției mele, totuși… La naiba cu acest ”totuși”! La naiba cu această piesă de teatru.

Poate că alt individ în locul meu ar fi reacționat cumva. Poate că Amalia vrea să mă facă geloz, iar eu hibernez precum un popândău. Oare acesta să fie mesajul comportamentului său? Totuși… Tâmplele-mi zvâcnesc sălbatic, asurzindu-mi rațiunea, strecurându-mă într-o lume paralelă, acolo unde mă las potopit de tot soiul de scenarii de carnagiu nelegiuit. Totul se învârte în jurul meu într-un ritm amețitor. Simt că mă sufoc.

-Te simți bine, dragul meu? mă întreabă ea.

Chiar și glasul ei mi-se pare învelit într-o nuanță inedită, terifiant de provocatoare. Scaunul tipului este gol. Unde naiba s-o fi dus? Dar ce mai contează? Important este că înăuntrul meu a apărut un freamăt clocotitor, un fel de nestăvilită dorință de a o poseda sălbatic pe această femeie. Vreau să-i sfășii hainele chiar aici, în prizonieratul lojei, să mușc din carnea ei mătăsoasă cu o foame nebună de contopire în extaz, să strigăm împreună senzuala obscenitate a delăsării noastre.

– Să mergem acasă, chiar acum! șoptesc eu.

-Dar piesa nu s-a terminat, șoptește ea.

Dar glasul ei trădează aceeași dorință, același zbucium pe care îl vom vindeca sub mângâierea cearșafurilor, printre scâncete, contopiri și răsfirări de răstigniri carnale.

Așteptând …

Astăzi m-am învoit de la serviciu. Am simțit nevoia să fiu leneș, dar nu orice fel de leneș, ci unul care să poată visa nemărginit, așa că am investit patul cu rolul de altar al reveriilor mele. Mi-am lăsat trupul pradă tentaculelor sale moi, simțind dintrodată nemărginirea libertății și, odată cu ea, senzații pure pe care le credeam a fi adânc înhumate în sertarele uitării. M-am simțit din nou tânăr, lăsându-mă inundat de vise și idealuri, cotropit de o virilă nuanță a cuvântului ” mâine”. Deja am uitat de privirea încruntată a șefului, care zbierase în gura mare că ”munca este muncă cui nu-i convine e liber să plece, căci nimeni nu este de neânlocuit!”. Da, nimeni nu este de neânlocuit! Poate că într-un anume fel avea dreptate nemernicul. Cu câtă plăcere i-aș fi mărturisit faptul că Ludmila, planturoasa lui soție, îl înșelă cu Gigel, secretarul de la recepție pe care toți îl cred gay. Dar nu am făcut-o. Important este că scorțosul mi-a dat zi liberă. Așa că iată-mă prizonierul patului, cu ochii pironiți în tavan. De fapt nu este un prizonierat, ci mai degrabă un fel de contopire, de abandonare într-o lume pe care o uitasem prin holda amintirilor repudiate din dorința de a părea la fel ca toți ceilalți. Vreau să uit de toți și de toate, măcar pentru câteva ore. Vreau să uit de insistențele mamei care mă tot sună pentru a afla dacă totul este în regulă între mine și soția mea, să uit de Amalia, nu neapărat pentru a mă simții burlac și abordabil, ci mai degraba pentru a simții ce înseamnă să trăiești cu adevărat, să uit de răutatea clevetitorilor colegi, de vecinul de la parte care ori decâte ori se îmbată ne delectează cu manele la maxim, de cel de deasupra care se manifestă gălăgios în timpul partidelor de sex practicate la orice oră, să uit de cenușiul lumii de beton, cu trotuare cariate și gloduroase, de cerșetorii pe care îi găsești la orice colț de stradă, de vânzătorii de cărți religioase care îți bat cu disperare la ușă până când catadicsești să le descchizi, de comercianții ambulanți, de împărțitorii de pliante, de necunoscuții care ofer servicii la prețuri exorbitante.  Vreau să uit de toți și de toate, mai putin de ea, de Delia. Oare ce face ea la ora aceasta? Sunt anumite ore ale zilei când, răpus de moliciunea unor clipe de nostalgie boemă, îmi pun această întrebare, încercând să mi-o imaginez pe Delia în nenumărate ipostaze: femeie cotropitoare, mamă iubitoare, amantă înfocată, gospodină desăvărșită, strecurându-și sentimentele prin sita diplomaticului bun simț, în ciuda faptului că unii îl consideră lașitate, plângând și răzând, visând și sperând. Mi-o imaginez că miroase a narcise, a promisiune și zbor deasupra tuturor. Razele soarelui, care pătrund nestingherite prin fereastra larg deschisă, mi se par a juca rolul unui răzgâiat copil care te acaparează cu felul său inconfundabil de a îndrazni. Ascult zgomotul mașinilor, scârțâitul roților și mirosul cauciucului, simfonia claxoanelor nerăbdătoare se împletește cu strigătul vânzătorilor ambulanți, un copil strigă ceva, un câine latră violent, cerul își scutură albastrul sub aripile vântului. Acesta este Orașul. Cu mii și mii de povești nespuse, cu chipuri luminoase sau întunecate, cu biserici clădite în buciumul sufeltului. Deodată ușa se deschide și în prag apare Costică. Soneria de la ușă încă nu s-a inventat pentru el. -Am auzit că ești bolând! rostește el oarecum îngrijorat. -Oarecum, șoptesc eu. -M-am prezentat la apel! se maimuțărește Costcă. -Nu-i nevoie, mersi oricum! Nu trebuia să fii la muncă? -Când boierul e liber e musai ca iobagii să-l imite! -Ei, aș! Știu pentru ce a venit, să mă asuprească cu povestea lor de amor serafic, reproducând cu lux de amanunute fiecare năzbâtie a șeherezadei sale, aproape imitând perfect maimuțărelile ei, îndeplinind astfel rolul de clovn, singurul care i-se poterivește de minune. S-a dus starea mea de reverie, a ieșit pe fereasta larg deschisă precum o pasăre ce a evadat din colivia unui stăpân neglijent spre o altă colivie. Unde ești tu Delia? Unde? Aș vrea să-l pot asupri și eu pe Costică cu povestea Șeherezadei mele, să-l fac să mă invidiez. Unde ești tu Delia? Și Costică povește, inventează, se maimuțărește, transformându-se din bărbat în copli și din copil în bărbat disponibil, neștiind că eu nu-l ascult, evitându-i unduirea buzelor mult prea grăbite și entuziasmate. aș vrea să-i spun că nu are loc în colivia visurilor mele, că nu vreau să îmi vărs existența în alte colivii, pentru că mă simt atât de bine în colivia mea de vise și speranțe.

Scrisoare către Delia

Tremurânda mână îmi dăruie imboldul de a îi scrie Deliei. Un imbold înțepător, care își strecoară în mine susurul neliniștii și tropăitul oniric într-un ritm delirant. Simt nevoia să-i sciu, deși știu că nu-i voi trimite niciodată aceste epistole, pentru că nu-i știu adresa și chiar dacă aș ști unde locuiește nu i le-aș trimite, preferând să le ascund în cel mai tainic cotlon al unui sertar, știind că după o anumită perioadă le voi recitii.

Profit de momentele când Amalia nu-i acasă, repezindu-mă asupra mesei de scris cu un devastator entuziasm adolescentin, încercând să le dau cuvintelor încrustate o anumită logică. Însă ele, pur și simplu, curg precum un râu grăbit care a țâșnit din trupul taciturtnei stânci, strigându-și dorul libertății în ritmul murmurat de zborul ducerii în neștire. ”  Dragă Delia, Zadarnic caut cuvinte frumos ferchezuite în sufletul meu, pentru că ele se îngrămădesc pe coridoare în căutarea eliberării, îmbulzindu-se haotic precum copiii ce tocmai au scăpat de calvarul orelor de curs. În definitiv ferchezuirea cuvintelor dintr-o epistolă este un fel de epatatre care știrbește din beatitudinea sinceritații, așa că voi fi sincer și poate oarecum stângaci în exprimare.

Ce fel de ființă ești tu Delia? Așa mă întreb adeseori, când privesc în gol, având pe buze întreaga despletire a unui surâs fremătător. De fapt nici măcar nu privesc în gol, ci mi-te imaginez, suavă precum o năucitoare driadă, strecurându-ți în mine amalgamul de dorințe neâmplinite. Îmi imaginez cum buzele tale rostesc numele meu într-un fel anume, aproape ca o cristalină atingere a corzilor harpei, ducându-mă deândată cu gândul la ideea nemuririi prin contopire cu nebunia sfidării. Despicarea buzelor tale răsfiră în mine hirotonisirea tuturor nopților mele de nesomn și a viselor ce au tot cerșit aripi. dar acum numai am nevoie de aripi pentru că știu că voi putea simții nemărginirea la umbra aripilor tal    Delia, Delia, Delia! Îți rostesc numele de un infinit de ori, ca pe o panaceică incantație ce-mi picură ataraxii cotropitoare în priviri. Poate că ai să crezi că iubesc Ideea Iubirii doar pentru faptul că nu ne cunoaștem, neputând împărții încă serafismul lucrurilor mărunte, dar Delia, am impresia că te cunosc de o eternitate. poate că noi suntem îngemănarea poveștilor de iubire. Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Gina Sanseverina și Fabricio del Dongo. Deja simt în minestropii de trăire din zilele tânărului Werther și ardoarea lui Julien Sorel. Nu aș vrea ca iubirea noastră să fie asemuită cu trandafirii din poemul lui Goethe, ci mai degrabă să fie una pură și sufocantă, un amestec de dăruire sălbatică și inocență strangulatorie care te obligă să o tăvălești la intensitate paroxistică până la ultimul strop de vigoare sub priviri diafane de carne fremătândă și vise clădite din strălucitoare cioburi de vitralii. mi-te imaginez în miii și mii de feluri, coborându-ți în mine întreaga îndrăzneală a evadării din canonicul corset al zgrunțuroaselor reguli, mergând împreună până la capătul capătului, pășind cu tălpile goale peste poduri de înflorite iluzii, purtând pe umerii noșrtii mușcați de binecuvântarea hialină clinchetul de salbă al împlinirii indestructibile. Mi-te imaginez ca pe un toast din cupa nectarului acaparator, ca pe o pulsație cardiacă ce naște poezia tuturor poeziilr și proza desăvîrșirii prin contopirea a două suflete în unul singur. Delia, Delia, Delia! Ai reușit să mă resuscitezi, scuturând de pe tâmplele banalelor mele trăiri cotidiene promoroaca anostă a unei mecanice existențe. Poate că dacă ne-am fi cunoscut ceva mai devreme,..dar nu…nu regret nimic. E perfect și acum, căci cred că tot ceea ce ni se întâmplă acum are un scop anume, unul pe care încă nu-l intuim, dar cu siguranță că-l vom cunoaște, și atunci când trainica îmbrățișare a zilelor petrecute împreună va sculpta în noi rodul fericirii, vom fi proprii Adam Și Eva, știind să ne apărăm de tânguirea Șarpelui. Delia, Delia, Delia! ” M-am oprit brusc din scris, simțindu-mi inima zvâcnind năvalnic, precum clopotele bisericilor îmburuienate. La uță se aude zgomotul cheii învârtindu-se în yală. S-a terminat dansul reveriilor incandescente, căci Amalia a venit acasă pentru a îmi oferii in nou ritualul frustrant al frigiditații sale, asezonat cu încăpățânarea buzelor sale de a surâde sau de a îmi vorbi, urmând ritualul cinei, puțină cleveteală și un amor practicat întotdeauna în matrițata poziție a misionarului. – Delia, Delia, Delia! murmură buzele mele. În piept inima e clopot și sufletul își scutură buruienile sub mângâierea revigorantulu sărut al stropilor de rouă.

Strigătul ducerii în neștire

Un straniu amestec m-a cuprins dintrodată. Un amestec de culpabilitate și adrenalină, zbor deasupra tuturor și strigătul rădăcinilor. Am început să mă simt din nou tânăr. De dimineață am zăbovit ceva mai mul timp în fața oglinzii. Nu  fost un act de narcisism, pentru că nu m-am pierdut în admirarea chipului, ci în jocul văpăii din privire, acolo unde am găsit taina tainelor, răspunsul tuturor întrebărilor. Am explodat pe ușă, dornic de a mă amesteca cu ceilalți, pentru a le putea împărții măcar o fărâmă din cotropitoarea văpaie a privirii mele. Încă nu știam dacă este o văpaie a fericirii sau una a sfidării. Important este că ea există, cioplindu-și adăpost în labirintul privirii mele, primind în suflet imboldul de a merge mai departe. Am refuzat să merg cu mașina la servici. Nici măcar mijlocul de transport în comun nu mi s-a părut atractiv. Așa că pașii mei și-au întins tremurul peste docilitatea trotuarului, într-un ritm leneș și boem, fără să  preocupe faptul că aș putea întârzia la muncă. Razele soarelui își prăvăleau ademenirea peste surâsul buzelor mele ca într-un dans lasciv între ceva și altceva, într-o continuă regăsire a rătăcirii care se pierdea în rătăcirea regăsirii. Sufletul meu se golise de viforul întrebărilor răstălmăcitoare și dintrodată o liniște sacerdotală își coborâse în mine tangajul contopirii cu mine însumi, după mii de naufragii în poveștile celorlalți. Da, eram hotărâât să-mi trăiesc propria poveste, cu împliniri și neâmpliniri, cu lacrimi și cu zâmbete cu ambiții și delăsări, să trăiesc fără a mai presăra peste potecile zilelor dăruite clepsidrei acele chinuitoare semne de întrebare. Cine știe, poate chiar mă voi reapuca de pictat. Cât de mult îmi lipsește parfumul vopselurilor și acea furnicătură a artistului. Cât de mult îmi lipsește propriul eu. Mă opresc brusc în dreptul parcului, privind spre o mamă care se gudură pe lângă pruncul său, inventând cuvinte doar pentru a-și amuza puiul.  Simt ghimpele, răsfirându-și în mine veninul neputinței, și în mod inevitabil îmi amintesc de faptul că azi copilul nostru ar fi împlinit un an. Copilul nostru nenăscut. Am fost de acord, Amalia și cu mine, că o să mai încercăm, îmsă ea pur și simplu s-a blocat, sau poate că nu s-a blocat, ci încă nu este cu adevărat pregătită pentru o nouă încercare. Doar atât. Probabil că la un momentdat povestea noastră va intra pe un făgaș normal. Dar până atunci? Ce trebuie să fac? Uneori, când stam față în față, pierduți și regăsiți în diferite ipostaze ale vieții conjugale, tăcem, chinuindu-ne din răsputeri să găsim cuvintele potrivite unui dialog constructiv, de parcă de abia în acele momente începem să ne cunoaștem. Pe vremuri nu ne era teamă să rostim nimicuri blânde și dulcegării siropoase, acum însă, după ce graba timpului ne-a răpit lumina chipului, nu mai avem timp de noi, pierzându-ne în hățișul slujbelor, lucrând adeseori chiar și acasă. Nu mai avem timp să ne povestim nimic. planui de viitor, idei, vise și ambiții. Nimic. Toate le-am încuiat în sipetele sufletelor noastre, ca pe o suită de scumpe comori peste care se așterne un zgrunțuros praf al nostalgiei. Pe vremuri eram sclavii trotuarelor, al străzilor și străduțelor lăturalnice, rătăcinu-ne fără a considera vreodată că am avea nevoie de o busolă. Pur și simplu ne rătăceam și doar atât. Ne rătăceam prin conjugări întocmite ad-hoc, fără  să conștientizăm că o conjugare ucide o alta și tot așa la nesfârșit, până când conjugarea numai avea absolut nici un rost, pentru că noi ne rătăceam în beatitudinea clipei, adulmecând cu un sălbatic nesaț felul de a fi al celuilalt, contopindu-ne gândurile, șoaptele și nebunia sfidării într-o împletitură de nebunii și gesturi comice, cufundându-ne în geometria unui altar incandesecnt. Ne mulțumeam cu puțin, simțindu-ne sufletele atât de pline încât îndrăzneam să ne considerăm cei mai norocoși dinte pământeni. Nebunia sfidării năștea în noi fericiri de o clipă care răsfira în noi biserici de eternitați clădite din nisipul rătăcirilor noastre. Eram nebunii nebuniilor noastre, departe de tribunalele fariseice, departe de orizonturile celorlalți, dar atât de aproape de al nostru încât simțeam cu evlavie aureola îmbierii cu promisiuni. Pe vremuri… Gândurile vin și pleacă după bunul lor plac, precum un musafir nepoftit care întotdeauna se ivește la ora mesei. Nu poți pune stăvilar, așa că pur și simplu le las să se curgă spre nicăieri, scrijelind imaginare lanțuri între mine cel de ieri și cel de azi. Dar gândurile mele de acum mi-se par a fi un șteang hulpav, un sărut  de ghilotină ce naște în mine o spaimă sufocantă. Este aceeași spaimă din vremea copilăriei, lipsită de jocuri și jucării, aceeași spaimă din vremea adolescenței solitare când drumurile cele mai îndrăznețe se frângeau cu mult înainte de a ajunge la linia frântă a orizontului. Mama și copilul au plecat demult din parc. Lumea trece pe lângâ mine, purtând peste ospitalitatea umerilor povara propriilor povești amestecate cu celelalte povești, impregnate de parfumul înțepător al poveștilor celorlalți, într-un soi de interacțiune în care spovedaniile devin adeseori simple piese de teatru. Cum de s-a scurs dintrodată întregul meu entuziasm? Poate că totuși ar fi trebuit să merc la serviciu cu mașina.. Mă postez pe banca din stația de autobuz, între un pensionar care citește ziarul și o adolescentă care ascultă muzică la telefonul mobil, cuprinși parcă de un incurabil sevraj. Măcar dacă vreunul m-ar întreba ceva. Nu știu ce. Ceva. Dar toată această tăcere tinde să mă arunce în tentaculele bilanțurilor existențialiste. Urăsc bilanțirole existenței, care îți strecoară strigătul ireversibilității în biserica sufletului. Noroc cu autobuzul, care se ivește de după colț, pufnind de zor precum o locomotivă din timpuri imemoriale. Și timpul trece… Gata și cu ziua de azi! Ies pe ușa biroului, chinuindu-mă cu gesturi rudimentare ș desfac nodul cravatei, care dintrodată mi-a devenit extrem de incomod. Nici măcar nu privesc spre Marina, îmi este îndeajuns că trebuie să-i suport glasul pițigăiat vreme de zece ore în fiecare zi și uneori în zielel de weekend, și atunci când directorul general este ceva mai zelos chiar și-n zilele de sărbătoare, ”pentru că munca e muncă”. -La revedere! O zi bună, domnule! înalță marina glasul ei pițigăiat. Dar eu nu-i r-spund, crezând că încleștarea buzelor mele este un soi de răzbunare pentru toate năzbâtiile pe care Marina le face în timpul zilei. Uneori înclin să cred că ghinodaca aceasta este un soi de ghimpe care plămădește toată sarabanda gesturilor hilare special pentru a atrage atenția asupra ei. În definitiv ce știu eu despre această femeie? Doar chestii uzuale. Îi cunosc datele personale și fizionomia, doar atât. Niciodată nu m-am obosit să pătrund dincolo de carcasa exterioară. Nimeni în multinaționala noastră nu a pătruns dincolo de învelișul protector al trupului, convinși fiind că așa este indicat pentru bunul mers al lucrurilor. Suntem doar roboți care executăm anumite lucruri, umplând visteria cuiva pe care nu am avut vreodată prilejiul de a îl cunoaște. Zece ore pe zi ne intersectăm prin birouri și holuri, folosind doar cuvinte uzuale și parcimonioase, ferchezuite de o excesivă diplomație pompoasă, fără a ne intersecta decât arareori privirile. Ce știm unii despre alții? Nimic, sau aproape nimic. Aproape că îmi vine să mă întorc din drum și să-i spun o mulțime de lucruri aceste femei, dar lașitatea, pe care însă îndrăznesc să o numesc rațiune, mă împiedică. Acest amestec de rațiune și lașitate m-a împiedicat să fac tot ceea ce mi-am dorit, poate că de aceea am purtat pretutindeni cu mine această chinuitoare senzație de neâmplinire. Tanti Natașa, femeia de serviciu, care trebăluia de zor în holul de la intrare, mi-a zâmbit într-un fel anume, de parcă ea ar fi deținut taina tainelor. Cel puțin ea este atât de vie. Zâmbetul ei este o sfidare adresată nouă, roboților. Nu de puține ori m-am gândit să demisionez, să-i trimit pe toți la origini și să plec oriundevoi vedea cu ochii, trăind la intensitate maximă adevărata boemie a vieții. Dar nici măcar această boemie nu o pot trăii de unul singur, iar Amalia, auzind de această idee a mea, îmi va rânjii  persiflator, considerându-mă un nebun incurabil. am impresia că rădăcinile ei sunt mult mai înfipte aici decât ale mele, adânc cufundate în vacarmul acestui oraș. Este mult prea dependentă de ritualurile celorlalți, pe care le adoptă cu o desăvârșită ospitalitate. Când este acasă, dacă nu se uită la telenovela ei favorită vorbește la telefon cu amicele ei, cunoștințe de la salonul de înfrumusețare sau colege de muncă. Totul în jurul ei se desfășoară după un ritual ce pare indestructibi. Cina, singurul moment al zilei în care stăm unul lângă celălalt se servește fix la orele 20, nici un minut mai devreme sau mai târziu, această punctualitate a ei m-a dus mai mereu cu gândul la aristocrația britanică. Mâncăm în liniște. cu ochii pierduți în farfurie, zămislind gesturi mecanice, precum un școlar care recită o poezie fără vreun strop de intonație. Vasele le spălăm împreună. Ea le spală și eu le șterg, în timp ce mă întreb dacă pereții încăperii mai pot suporta acest înghimpat cocoloș de tăcere. – Ce ai făcut azi? o întreb eu. – Mai nimic, răspunde ea. Nici un tremur, nici o urmă de expresivitate în glasul ei, care începe să semene cu banda unui magnetofon sovietic din timpuri imemoriale. -Cum așa? insist eu. -Uite așa, răspunde ea. Ce poate să ți se întâmple neobișnuit în ziele noastre. ” Chiar așa, ce ți-se poate întâmpla neobișnuit în zilele noastre?” mă întreb eu. și brusc în memorie mi-se întipăresc două cuvinte ”iubire.com”, și simt nevoia de a transforma numele de Delia într-o icoană plămăditoare de minuni panaceice.