Oferta de astăzi

Sursă: Oferta de astăzi

Freamăt și contopire

Am fost la teatru azi. Eu și cu Amalia, cuminți în loja noastră. cu chipurile luminate dintr-un motiv necunoscut și ochii ațintiți spre scenă. Amalia zâmbește. Ochii ei îmi par mai vii ca niciodată, mustind de o răscolitoare pasiune.

De la o vreme mi-se pare că am regăsit-o pe vechea Amalia, ființa din tinerețe de care m-am îndrăgostit nebunește. Nu aș vrea să cred că din nou mă las purtat de val, dar nici nu o iscodesc în încercarea de a afla motivul acestei transformări.Dintrodată zăresc un individ care se holbează la noi. De fapt la Amalia. Zâmbește tendențios, iar eu simt clocotul furiei, pregătit să explodez în orice clipă. Dar…

Amalia îi răspunde individului cu aceeași monedă. Nu-mi vine să cred că face acest lucru chiar în fața mea. E drept că Amalia a mai zâmbit în felul acesta și altor bărbați, dar atunci era vorba despre ospătari binevoitori, portari serviabili, recepționeri lingușitori, dar de data aceasta este cu totul altceva. Domnul acesta este de clasă înaltă, o veritabilă pasăre de pradă, iar ea îi zâmbește aproape ca încurajarea începerii unui flirt.

Furia crește și totuși nu reacționez. Piesa de teatru numai are absolut nici o importanță pentru mine, și cu siguranță că nici pentru Amalia, care îi tot zâmbește într-un fel anume, fără a se jena de prezența mea, ca și cum nu aș fi fost acolo. Dintrodată un gând năstruşnic îmi vine în minte. Un gând pe care aş vrea să-l strivesc sub bocancul nepăsării, dar el insistă, crescând odată cu fiecare secundă de neruşinată îndrăzneală a soţiei mele. Oare până unde va împinge acest joc? Dar este el doar un joc? Nu, nu și iarăși nu! Nu am absolut nici un motiv să mă îndoiesc de fidelitatea soției mele, totuși… La naiba cu acest ”totuși”! La naiba cu această piesă de teatru.

Poate că alt individ în locul meu ar fi reacționat cumva. Poate că Amalia vrea să mă facă geloz, iar eu hibernez precum un popândău. Oare acesta să fie mesajul comportamentului său? Totuși… Tâmplele-mi zvâcnesc sălbatic, asurzindu-mi rațiunea, strecurându-mă într-o lume paralelă, acolo unde mă las potopit de tot soiul de scenarii de carnagiu nelegiuit. Totul se învârte în jurul meu într-un ritm amețitor. Simt că mă sufoc.

-Te simți bine, dragul meu? mă întreabă ea.

Chiar și glasul ei mi-se pare învelit într-o nuanță inedită, terifiant de provocatoare. Scaunul tipului este gol. Unde naiba s-o fi dus? Dar ce mai contează? Important este că înăuntrul meu a apărut un freamăt clocotitor, un fel de nestăvilită dorință de a o poseda sălbatic pe această femeie. Vreau să-i sfășii hainele chiar aici, în prizonieratul lojei, să mușc din carnea ei mătăsoasă cu o foame nebună de contopire în extaz, să strigăm împreună senzuala obscenitate a delăsării noastre.

– Să mergem acasă, chiar acum! șoptesc eu.

-Dar piesa nu s-a terminat, șoptește ea.

Dar glasul ei trădează aceeași dorință, același zbucium pe care îl vom vindeca sub mângâierea cearșafurilor, printre scâncete, contopiri și răsfirări de răstigniri carnale.

Delia sta de vorba cu Eugen despre relatia lor

Aseară cand a venit Eugen dormeam, mă mir ca nu m-a trezit sa-i pun sa mănânce, poate s-a simtit vinovat. Acum este la munca, dar sunt mai linistita ca am apucat sa vorbim. Mi-a fost frica si mi s-au oprit de multe ori cuvintele pe buze, dar intr-un final am îndrăznit sa-l intreb:
– Eugen, tu mă mai iubesti?
– Ce ai, fa? Te-ai lovit la cap?
– Stii…m-am gândit mult la relatia noastră. Ai timp sa stăm de vorba?
– Ia zii, Delio! Hai ca ma faci curios.
Îmi era frica sa incep sa-i spun ce am pe suflet, dar nu mai puteam sa dau înapoi asa ca am început:
– Eu cred ca tu nu ma mai iubesti. Candva mă iubeai Eugen, iar atunci nu te comportai asa. E drept ca si eu….
– Si tu ce, Delia? Tu te uiti la tine? Nu mai esti femeie! Mai trebuie sa ai barba ca la cat esti de paroasa nu te-ai deosebi de un barbat. Eu vreau o femeie lângă mine, o femeie, fa, intelegi?
– De cand a venit Carla….
– De cand a venit Carla esti proasta! Te-am luat cand erai o copila, iar dupa ce te-am facut femeie te-ai transformat intr-o …
– Sunt mama, nu mai am timp de mine!
– Da,  fa, fii mama! Doar mama! Nimeni nu se va mai uita la tine. Esti schiloada,paroasa, cocosata. Si vrei sa stii ceva? Mi-e sila si sa te fut!
– Eugen, ai pe altcineva? Fii sincer!
– Am!! Am o femeie adevarata si cu ea fut cate femei vreau eu. Delia, nu am de ce sa mă feresc de tine. Eu stau cu tine ca stiu ca ma-ta nu te-ar primi; si asa depravat cum sunt nu pot sa te las cu copilul meu pe drumuri.
– Da, Eugen….da…..
Am iesit din camera pentru ca altfel as fi plâns in fata lui si nu vreau. Cu cat îmi spunea mai multe cu atât orgoliul meu crestea si tot ce îmi doream eram sa-i mut fata la spate nemernicului ăstuia care m-a distrus. Am asteptat sa plece el, am plans, am urlat, m-am tavalit de durere pana ce am auzit-o pe Carla strigând:
– Mami,hai sa ne jucam de-a doctoritele.
Mi-am sters lacrimile si m-am jucat cu doctorita sufletului meu pana am uitat si de Eugen ,si de mama, si de viata….
Mă simt mai puternica ca niciodată dupa tot ce mi-a zis iditioul ala. Intr-o zi o sa mă caute si o sa vrea sa îmi pupe tălpile, dar nu va mai găsi nici măcar urmele pasilor mei. Acum stau pentru ca nu am unde sa mă duc si are dreptate cand spune ca sunt urata si ca nu m-ar lua nimeni. Ce nu stie el este ca mi-a facut un bine cu aceste cuvinte, chiar daca m-au durut ca si cum mi-ar fi răsucit cutitul ininima.
,,Vei avea surprize dragul meu, Eugen. Si ca sa fiu si eu curva cum esti tu penal, ia sa intru eu pe iubire.com. S-ar putea ca aici sa primesc complimente si sa uit de jignirile tale. S-ar putea ca dracusorul ala sa fie mai inger decat tine”

Iubire.com!

Așteptând …

Astăzi m-am învoit de la serviciu. Am simțit nevoia să fiu leneș, dar nu orice fel de leneș, ci unul care să poată visa nemărginit, așa că am investit patul cu rolul de altar al reveriilor mele. Mi-am lăsat trupul pradă tentaculelor sale moi, simțind dintrodată nemărginirea libertății și, odată cu ea, senzații pure pe care le credeam a fi adânc înhumate în sertarele uitării. M-am simțit din nou tânăr, lăsându-mă inundat de vise și idealuri, cotropit de o virilă nuanță a cuvântului ” mâine”. Deja am uitat de privirea încruntată a șefului, care zbierase în gura mare că ”munca este muncă cui nu-i convine e liber să plece, căci nimeni nu este de neânlocuit!”. Da, nimeni nu este de neânlocuit! Poate că într-un anume fel avea dreptate nemernicul. Cu câtă plăcere i-aș fi mărturisit faptul că Ludmila, planturoasa lui soție, îl înșelă cu Gigel, secretarul de la recepție pe care toți îl cred gay. Dar nu am făcut-o. Important este că scorțosul mi-a dat zi liberă. Așa că iată-mă prizonierul patului, cu ochii pironiți în tavan. De fapt nu este un prizonierat, ci mai degrabă un fel de contopire, de abandonare într-o lume pe care o uitasem prin holda amintirilor repudiate din dorința de a părea la fel ca toți ceilalți. Vreau să uit de toți și de toate, măcar pentru câteva ore. Vreau să uit de insistențele mamei care mă tot sună pentru a afla dacă totul este în regulă între mine și soția mea, să uit de Amalia, nu neapărat pentru a mă simții burlac și abordabil, ci mai degraba pentru a simții ce înseamnă să trăiești cu adevărat, să uit de răutatea clevetitorilor colegi, de vecinul de la parte care ori decâte ori se îmbată ne delectează cu manele la maxim, de cel de deasupra care se manifestă gălăgios în timpul partidelor de sex practicate la orice oră, să uit de cenușiul lumii de beton, cu trotuare cariate și gloduroase, de cerșetorii pe care îi găsești la orice colț de stradă, de vânzătorii de cărți religioase care îți bat cu disperare la ușă până când catadicsești să le descchizi, de comercianții ambulanți, de împărțitorii de pliante, de necunoscuții care ofer servicii la prețuri exorbitante.  Vreau să uit de toți și de toate, mai putin de ea, de Delia. Oare ce face ea la ora aceasta? Sunt anumite ore ale zilei când, răpus de moliciunea unor clipe de nostalgie boemă, îmi pun această întrebare, încercând să mi-o imaginez pe Delia în nenumărate ipostaze: femeie cotropitoare, mamă iubitoare, amantă înfocată, gospodină desăvărșită, strecurându-și sentimentele prin sita diplomaticului bun simț, în ciuda faptului că unii îl consideră lașitate, plângând și răzând, visând și sperând. Mi-o imaginez că miroase a narcise, a promisiune și zbor deasupra tuturor. Razele soarelui, care pătrund nestingherite prin fereastra larg deschisă, mi se par a juca rolul unui răzgâiat copil care te acaparează cu felul său inconfundabil de a îndrazni. Ascult zgomotul mașinilor, scârțâitul roților și mirosul cauciucului, simfonia claxoanelor nerăbdătoare se împletește cu strigătul vânzătorilor ambulanți, un copil strigă ceva, un câine latră violent, cerul își scutură albastrul sub aripile vântului. Acesta este Orașul. Cu mii și mii de povești nespuse, cu chipuri luminoase sau întunecate, cu biserici clădite în buciumul sufeltului. Deodată ușa se deschide și în prag apare Costică. Soneria de la ușă încă nu s-a inventat pentru el. -Am auzit că ești bolând! rostește el oarecum îngrijorat. -Oarecum, șoptesc eu. -M-am prezentat la apel! se maimuțărește Costcă. -Nu-i nevoie, mersi oricum! Nu trebuia să fii la muncă? -Când boierul e liber e musai ca iobagii să-l imite! -Ei, aș! Știu pentru ce a venit, să mă asuprească cu povestea lor de amor serafic, reproducând cu lux de amanunute fiecare năzbâtie a șeherezadei sale, aproape imitând perfect maimuțărelile ei, îndeplinind astfel rolul de clovn, singurul care i-se poterivește de minune. S-a dus starea mea de reverie, a ieșit pe fereasta larg deschisă precum o pasăre ce a evadat din colivia unui stăpân neglijent spre o altă colivie. Unde ești tu Delia? Unde? Aș vrea să-l pot asupri și eu pe Costică cu povestea Șeherezadei mele, să-l fac să mă invidiez. Unde ești tu Delia? Și Costică povește, inventează, se maimuțărește, transformându-se din bărbat în copli și din copil în bărbat disponibil, neștiind că eu nu-l ascult, evitându-i unduirea buzelor mult prea grăbite și entuziasmate. aș vrea să-i spun că nu are loc în colivia visurilor mele, că nu vreau să îmi vărs existența în alte colivii, pentru că mă simt atât de bine în colivia mea de vise și speranțe.

Maine…

– Delia!
– Da!
– Deliaa!
– Daa!
– Deliaaaaa!
– Daaaaa!
De ce nu raspunzi fa, panaramo?
– Ti-am răspuns, nu m-ai auzit. Eram in baie.
– Ce faceai acolo? Te masturbai?
-Iti spălăm sosetele.
– Aaa. Bine, fa. Pune-mi sa mănânc si da-mi haine ca plec.
– Imediat.
Făceam ture dintr-un colt al bucătăriei in celalalt, in timp ce el isi aranja tacticos freza in baie. Nu stiam cum sa-i spun ca nu am apucat sa gătesc nimic pentru ca fata avusese toata ziua febra. Cand a intrat in bucătărie, masa era goala. M-am uitat la el, tremurând si am încercat sa-i explic:
– Eugen, Carla e bolnava…
– Asa si? Toti copiii se îmbolnăvesc. Oricum tu esti proasta nu stii sa ai grija de ea.
– Fiindcă este bolnava nu am putut….
– Taci, fa! Taci! Ai pus masa?Pune masa ca ma grăbesc. Asa mă respecti tu pe mine? Hai mai repede!
Am izbucnit in plâns, m-am asezat jos si am început sa tip la el:
– Nu mai pooooottt. Nu am avut timp sa gătesc nimic, nu am dormit de doua zile.
Am simtit ca se apropie de mine încet. Stăteam in genunchi, cu capul lipit de gresia rece din bucătărie si plângeam din toate puterile mele. Simteam ca cedez si ca orice mi s-ar intampla nu poate fi mai rau decât neputinta ce îmi străbate mintea, corpul si sufletul. Am simtit o lovitura puternica in cap, m-am ridicat sprijinindu-mă de masa si l-am vazut iesind pe usa:
– Epavo!
Da, sunt o epava. Sunt rezultatul lui, dar mai ales al meu. Si cum sa redevin femeia care am fost? Cum sa mă mai pot ridica din mocirla in care zac? O sa plec intr-o zi…o sa plec.
Am fugit la Carla sa vad daca s-a trezit. Are febra mare. Simt ca nu mai pot sa am grija nici ea. M-au lăsat puterile. Sun la salvare, apoi îl sun pe el. Nu îmi raspunde. Este mult prea ocupat.
Noroc ca nu ne-au internat, iar Carlei i-a scăzut febra. Are doar rosu in gat ca orice copil. Desi simt ca nu mai pot trebuie sa gătesc ceva, iar când o sa vina o sa stăm de vorba. Trebuie sa vorbim. Nu stiu cand s-a destramat casnicia noastră, dar Eugen nu era asa. Nici eu nu eram asa. Poate ca de la mine a pornit totul. Poate faptul ca nu mai am timp de el…poate ca nu ma mai îngrijesc. Poate ca si el simte scarba fata de mine asa cum simt eu ptr el. Si totusi? Iubirea noastră? Ne-am iubit candva…ne-am iubit mult. Eu as fi dat totul pentru el, poate ca si el pentru mine, dar azi nu dam doi bani unul pe celalalt.
Azi nu ma simt in stare, dar maine….maine voi incerca sa stau de vorba cu el. Imi doresc sa ascult si punctul lui de vedere, oricum…dragoste nu mai simt, nici el, insa poate am gresit undeva daca nu ne mai putem respecta. Maine… abia astept sa vina maine!

Scrisoare către Delia

Tremurânda mână îmi dăruie imboldul de a îi scrie Deliei. Un imbold înțepător, care își strecoară în mine susurul neliniștii și tropăitul oniric într-un ritm delirant. Simt nevoia să-i sciu, deși știu că nu-i voi trimite niciodată aceste epistole, pentru că nu-i știu adresa și chiar dacă aș ști unde locuiește nu i le-aș trimite, preferând să le ascund în cel mai tainic cotlon al unui sertar, știind că după o anumită perioadă le voi recitii.

Profit de momentele când Amalia nu-i acasă, repezindu-mă asupra mesei de scris cu un devastator entuziasm adolescentin, încercând să le dau cuvintelor încrustate o anumită logică. Însă ele, pur și simplu, curg precum un râu grăbit care a țâșnit din trupul taciturtnei stânci, strigându-și dorul libertății în ritmul murmurat de zborul ducerii în neștire. ”  Dragă Delia, Zadarnic caut cuvinte frumos ferchezuite în sufletul meu, pentru că ele se îngrămădesc pe coridoare în căutarea eliberării, îmbulzindu-se haotic precum copiii ce tocmai au scăpat de calvarul orelor de curs. În definitiv ferchezuirea cuvintelor dintr-o epistolă este un fel de epatatre care știrbește din beatitudinea sinceritații, așa că voi fi sincer și poate oarecum stângaci în exprimare.

Ce fel de ființă ești tu Delia? Așa mă întreb adeseori, când privesc în gol, având pe buze întreaga despletire a unui surâs fremătător. De fapt nici măcar nu privesc în gol, ci mi-te imaginez, suavă precum o năucitoare driadă, strecurându-ți în mine amalgamul de dorințe neâmplinite. Îmi imaginez cum buzele tale rostesc numele meu într-un fel anume, aproape ca o cristalină atingere a corzilor harpei, ducându-mă deândată cu gândul la ideea nemuririi prin contopire cu nebunia sfidării. Despicarea buzelor tale răsfiră în mine hirotonisirea tuturor nopților mele de nesomn și a viselor ce au tot cerșit aripi. dar acum numai am nevoie de aripi pentru că știu că voi putea simții nemărginirea la umbra aripilor tal    Delia, Delia, Delia! Îți rostesc numele de un infinit de ori, ca pe o panaceică incantație ce-mi picură ataraxii cotropitoare în priviri. Poate că ai să crezi că iubesc Ideea Iubirii doar pentru faptul că nu ne cunoaștem, neputând împărții încă serafismul lucrurilor mărunte, dar Delia, am impresia că te cunosc de o eternitate. poate că noi suntem îngemănarea poveștilor de iubire. Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Gina Sanseverina și Fabricio del Dongo. Deja simt în minestropii de trăire din zilele tânărului Werther și ardoarea lui Julien Sorel. Nu aș vrea ca iubirea noastră să fie asemuită cu trandafirii din poemul lui Goethe, ci mai degrabă să fie una pură și sufocantă, un amestec de dăruire sălbatică și inocență strangulatorie care te obligă să o tăvălești la intensitate paroxistică până la ultimul strop de vigoare sub priviri diafane de carne fremătândă și vise clădite din strălucitoare cioburi de vitralii. mi-te imaginez în miii și mii de feluri, coborându-ți în mine întreaga îndrăzneală a evadării din canonicul corset al zgrunțuroaselor reguli, mergând împreună până la capătul capătului, pășind cu tălpile goale peste poduri de înflorite iluzii, purtând pe umerii noșrtii mușcați de binecuvântarea hialină clinchetul de salbă al împlinirii indestructibile. Mi-te imaginez ca pe un toast din cupa nectarului acaparator, ca pe o pulsație cardiacă ce naște poezia tuturor poeziilr și proza desăvîrșirii prin contopirea a două suflete în unul singur. Delia, Delia, Delia! Ai reușit să mă resuscitezi, scuturând de pe tâmplele banalelor mele trăiri cotidiene promoroaca anostă a unei mecanice existențe. Poate că dacă ne-am fi cunoscut ceva mai devreme,..dar nu…nu regret nimic. E perfect și acum, căci cred că tot ceea ce ni se întâmplă acum are un scop anume, unul pe care încă nu-l intuim, dar cu siguranță că-l vom cunoaște, și atunci când trainica îmbrățișare a zilelor petrecute împreună va sculpta în noi rodul fericirii, vom fi proprii Adam Și Eva, știind să ne apărăm de tânguirea Șarpelui. Delia, Delia, Delia! ” M-am oprit brusc din scris, simțindu-mi inima zvâcnind năvalnic, precum clopotele bisericilor îmburuienate. La uță se aude zgomotul cheii învârtindu-se în yală. S-a terminat dansul reveriilor incandescente, căci Amalia a venit acasă pentru a îmi oferii in nou ritualul frustrant al frigiditații sale, asezonat cu încăpățânarea buzelor sale de a surâde sau de a îmi vorbi, urmând ritualul cinei, puțină cleveteală și un amor practicat întotdeauna în matrițata poziție a misionarului. – Delia, Delia, Delia! murmură buzele mele. În piept inima e clopot și sufletul își scutură buruienile sub mângâierea revigorantulu sărut al stropilor de rouă.

Din jurnalul Deliei

E tarziu si nu pot sa dorm. Nu stiu ce simt, nu stiu daca mă doare faptul ca Eugen mă inseala sau daca mă scuteste de grija de a mă darui lui. Simt scarba atunci cand mă obligă sa facem sex. Mă tratează de parca as fi o actrita porno plătită sa ofer placeri sexuale. Uneori îmi da palme peste fund, mă trage de par si ma roaga sa ii spun ca sunt sclava lui. Asa se excita el si daca sunt ascultătoare isi termina repede treaba si se întoarce cu spatele, iar eu îmi fac un dus in graba si merg lângă Carla.
Mă simt atât de murdara, de urata si de ratata încât uneori nu mă pot atinge nici de fetita mea. Si pe el îl vad la fel, oricâte Elene si Georgete l-ar iubi, oricate femei i-ar satisface dorintele, eu îl vad un libidinos ratat care nu stie decât sa facă sex si sa plece.
Sa plece. Sa plece si din viata mea si sa mă lase sa fiu din nou femeie. Mi-e dor de Delia frumoasa ce ar fi putut avea orice bărbat. Mi-e dor de cea care dădea sfaturi prietenelor sa aibă mândrie si demnitate in fata unui bărbat.
Unde m-am pierdut? L-am lasat in timp, încet si sigur sa ma faca din printesa, sclava. Da, sunt sclava lui. Sunt femeia care nu-i iasă din cuvânt niciodată. Cea care tremura cand îl vede nervos, cea care accepta palme peste fata daca mâncarea amantei a fost mai gustoasa, cea care face sex din obligatie si cu scarba de cate ori vrea bărbatul ei. Sunt femeia care nu a avut orgasm de cand era cu adevărat femeie si se simtea frumoasa, iubita si norocoasa.
Sunt femeia care din sclava nu se va preface din nou in printesa atata timp cat stăpânul ei nu este print.
Si ce ma fac? Am momente cand m-as arunca de la etajul patru si as lasa toti trecătorii de pe bulevardul Bucurestiului sa ma striveasca sub rotile masinilor. Dar ma uit la Carla care doarme linistita de cate ori deschid geamul de la dormitor, tarziu in noapte si îmi dau seama ca singura mea misiune pe aceasta lume mai este sa fiu mama. Atunci inchid geamul, trag draperiile rosii ca sa nu o deranjeze soarele dimineata si ma pun lângă ea in pat, ca acum. Si scriu…scriu despre frumusetea de a fi mama, nesansa de a nu fi femeie si despre sclavia ce îmi va albi parul si îmi va brazda fata cu riduri prea devreme.
Cand eram adolescenta ii spuneam mamei ca nu voi asculta niciodată bărbatul pentru ca eu sunt o printesa ce merita răsfățată, iar azi ? Ce faci printeso azi ? Pupi tălpile stăpânului tau si te închini in fata lui ca la o icoana, iar cand nu te vede te porti ca o necredincioasa si iti înjuri Dumnezeul cu ziua in care ai început sa crezi in el.
Măcar mama ma stie asa cum i-am promis ca o sa fiu. Femeie asezata la casa mea, respectata si iubita de sot care nu ma lasa sa lucrez si ma tine in puf exact ca pe o printesa.
Mă întreb, cum de nu ma vede ca m-am casat si ca ochii îmi sunt plansi mereu? Cum de nu ma vede ca port tricouri largi si pantaloni de trening ci nu rochii elegante cum ma stia ea? Sau poate stie, dar ce sa zică? Asta este viata pe care o duce o femeie măritată in viziunea ei. Sa miroase a ceapa prăjită in loc de parfum, sa isi asculte sotul chiar de i-ar spune acesta ca vrea sa se arunce in foc, si sa aibă grija de copil. Nu cariera, nu iubire siropoasa, nu copil dus la cămin cu program prelungit.
Ce naiva am fost cand l-am cunoscut pe bărbatul asta! M-am lasat dusa de nas ca un copil mic păcălit cu bomboane. Am crezut ca buchetele de flori reprezintă un om galant, un domn, un viitor sot iubitor. Am crezut ca cinele la care ma scotea sunt din partea unui gentleman ce îmi va deveni sot si ma va trezi cu micul dejun la pat. Am crezut ca diminituvele frumoase cu care ma alinta mă vor face o sotie iubita si respectata, dar toate astea au fost ca sa pot sa fac diferenta intre trecut si prezent, iubire si dispret, adevăr si minciuna.

Strigătul ducerii în neștire

Un straniu amestec m-a cuprins dintrodată. Un amestec de culpabilitate și adrenalină, zbor deasupra tuturor și strigătul rădăcinilor. Am început să mă simt din nou tânăr. De dimineață am zăbovit ceva mai mul timp în fața oglinzii. Nu  fost un act de narcisism, pentru că nu m-am pierdut în admirarea chipului, ci în jocul văpăii din privire, acolo unde am găsit taina tainelor, răspunsul tuturor întrebărilor. Am explodat pe ușă, dornic de a mă amesteca cu ceilalți, pentru a le putea împărții măcar o fărâmă din cotropitoarea văpaie a privirii mele. Încă nu știam dacă este o văpaie a fericirii sau una a sfidării. Important este că ea există, cioplindu-și adăpost în labirintul privirii mele, primind în suflet imboldul de a merge mai departe. Am refuzat să merg cu mașina la servici. Nici măcar mijlocul de transport în comun nu mi s-a părut atractiv. Așa că pașii mei și-au întins tremurul peste docilitatea trotuarului, într-un ritm leneș și boem, fără să  preocupe faptul că aș putea întârzia la muncă. Razele soarelui își prăvăleau ademenirea peste surâsul buzelor mele ca într-un dans lasciv între ceva și altceva, într-o continuă regăsire a rătăcirii care se pierdea în rătăcirea regăsirii. Sufletul meu se golise de viforul întrebărilor răstălmăcitoare și dintrodată o liniște sacerdotală își coborâse în mine tangajul contopirii cu mine însumi, după mii de naufragii în poveștile celorlalți. Da, eram hotărâât să-mi trăiesc propria poveste, cu împliniri și neâmpliniri, cu lacrimi și cu zâmbete cu ambiții și delăsări, să trăiesc fără a mai presăra peste potecile zilelor dăruite clepsidrei acele chinuitoare semne de întrebare. Cine știe, poate chiar mă voi reapuca de pictat. Cât de mult îmi lipsește parfumul vopselurilor și acea furnicătură a artistului. Cât de mult îmi lipsește propriul eu. Mă opresc brusc în dreptul parcului, privind spre o mamă care se gudură pe lângă pruncul său, inventând cuvinte doar pentru a-și amuza puiul.  Simt ghimpele, răsfirându-și în mine veninul neputinței, și în mod inevitabil îmi amintesc de faptul că azi copilul nostru ar fi împlinit un an. Copilul nostru nenăscut. Am fost de acord, Amalia și cu mine, că o să mai încercăm, îmsă ea pur și simplu s-a blocat, sau poate că nu s-a blocat, ci încă nu este cu adevărat pregătită pentru o nouă încercare. Doar atât. Probabil că la un momentdat povestea noastră va intra pe un făgaș normal. Dar până atunci? Ce trebuie să fac? Uneori, când stam față în față, pierduți și regăsiți în diferite ipostaze ale vieții conjugale, tăcem, chinuindu-ne din răsputeri să găsim cuvintele potrivite unui dialog constructiv, de parcă de abia în acele momente începem să ne cunoaștem. Pe vremuri nu ne era teamă să rostim nimicuri blânde și dulcegării siropoase, acum însă, după ce graba timpului ne-a răpit lumina chipului, nu mai avem timp de noi, pierzându-ne în hățișul slujbelor, lucrând adeseori chiar și acasă. Nu mai avem timp să ne povestim nimic. planui de viitor, idei, vise și ambiții. Nimic. Toate le-am încuiat în sipetele sufletelor noastre, ca pe o suită de scumpe comori peste care se așterne un zgrunțuros praf al nostalgiei. Pe vremuri eram sclavii trotuarelor, al străzilor și străduțelor lăturalnice, rătăcinu-ne fără a considera vreodată că am avea nevoie de o busolă. Pur și simplu ne rătăceam și doar atât. Ne rătăceam prin conjugări întocmite ad-hoc, fără  să conștientizăm că o conjugare ucide o alta și tot așa la nesfârșit, până când conjugarea numai avea absolut nici un rost, pentru că noi ne rătăceam în beatitudinea clipei, adulmecând cu un sălbatic nesaț felul de a fi al celuilalt, contopindu-ne gândurile, șoaptele și nebunia sfidării într-o împletitură de nebunii și gesturi comice, cufundându-ne în geometria unui altar incandesecnt. Ne mulțumeam cu puțin, simțindu-ne sufletele atât de pline încât îndrăzneam să ne considerăm cei mai norocoși dinte pământeni. Nebunia sfidării năștea în noi fericiri de o clipă care răsfira în noi biserici de eternitați clădite din nisipul rătăcirilor noastre. Eram nebunii nebuniilor noastre, departe de tribunalele fariseice, departe de orizonturile celorlalți, dar atât de aproape de al nostru încât simțeam cu evlavie aureola îmbierii cu promisiuni. Pe vremuri… Gândurile vin și pleacă după bunul lor plac, precum un musafir nepoftit care întotdeauna se ivește la ora mesei. Nu poți pune stăvilar, așa că pur și simplu le las să se curgă spre nicăieri, scrijelind imaginare lanțuri între mine cel de ieri și cel de azi. Dar gândurile mele de acum mi-se par a fi un șteang hulpav, un sărut  de ghilotină ce naște în mine o spaimă sufocantă. Este aceeași spaimă din vremea copilăriei, lipsită de jocuri și jucării, aceeași spaimă din vremea adolescenței solitare când drumurile cele mai îndrăznețe se frângeau cu mult înainte de a ajunge la linia frântă a orizontului. Mama și copilul au plecat demult din parc. Lumea trece pe lângâ mine, purtând peste ospitalitatea umerilor povara propriilor povești amestecate cu celelalte povești, impregnate de parfumul înțepător al poveștilor celorlalți, într-un soi de interacțiune în care spovedaniile devin adeseori simple piese de teatru. Cum de s-a scurs dintrodată întregul meu entuziasm? Poate că totuși ar fi trebuit să merc la serviciu cu mașina.. Mă postez pe banca din stația de autobuz, între un pensionar care citește ziarul și o adolescentă care ascultă muzică la telefonul mobil, cuprinși parcă de un incurabil sevraj. Măcar dacă vreunul m-ar întreba ceva. Nu știu ce. Ceva. Dar toată această tăcere tinde să mă arunce în tentaculele bilanțurilor existențialiste. Urăsc bilanțirole existenței, care îți strecoară strigătul ireversibilității în biserica sufletului. Noroc cu autobuzul, care se ivește de după colț, pufnind de zor precum o locomotivă din timpuri imemoriale. Și timpul trece… Gata și cu ziua de azi! Ies pe ușa biroului, chinuindu-mă cu gesturi rudimentare ș desfac nodul cravatei, care dintrodată mi-a devenit extrem de incomod. Nici măcar nu privesc spre Marina, îmi este îndeajuns că trebuie să-i suport glasul pițigăiat vreme de zece ore în fiecare zi și uneori în zielel de weekend, și atunci când directorul general este ceva mai zelos chiar și-n zilele de sărbătoare, ”pentru că munca e muncă”. -La revedere! O zi bună, domnule! înalță marina glasul ei pițigăiat. Dar eu nu-i r-spund, crezând că încleștarea buzelor mele este un soi de răzbunare pentru toate năzbâtiile pe care Marina le face în timpul zilei. Uneori înclin să cred că ghinodaca aceasta este un soi de ghimpe care plămădește toată sarabanda gesturilor hilare special pentru a atrage atenția asupra ei. În definitiv ce știu eu despre această femeie? Doar chestii uzuale. Îi cunosc datele personale și fizionomia, doar atât. Niciodată nu m-am obosit să pătrund dincolo de carcasa exterioară. Nimeni în multinaționala noastră nu a pătruns dincolo de învelișul protector al trupului, convinși fiind că așa este indicat pentru bunul mers al lucrurilor. Suntem doar roboți care executăm anumite lucruri, umplând visteria cuiva pe care nu am avut vreodată prilejiul de a îl cunoaște. Zece ore pe zi ne intersectăm prin birouri și holuri, folosind doar cuvinte uzuale și parcimonioase, ferchezuite de o excesivă diplomație pompoasă, fără a ne intersecta decât arareori privirile. Ce știm unii despre alții? Nimic, sau aproape nimic. Aproape că îmi vine să mă întorc din drum și să-i spun o mulțime de lucruri aceste femei, dar lașitatea, pe care însă îndrăznesc să o numesc rațiune, mă împiedică. Acest amestec de rațiune și lașitate m-a împiedicat să fac tot ceea ce mi-am dorit, poate că de aceea am purtat pretutindeni cu mine această chinuitoare senzație de neâmplinire. Tanti Natașa, femeia de serviciu, care trebăluia de zor în holul de la intrare, mi-a zâmbit într-un fel anume, de parcă ea ar fi deținut taina tainelor. Cel puțin ea este atât de vie. Zâmbetul ei este o sfidare adresată nouă, roboților. Nu de puține ori m-am gândit să demisionez, să-i trimit pe toți la origini și să plec oriundevoi vedea cu ochii, trăind la intensitate maximă adevărata boemie a vieții. Dar nici măcar această boemie nu o pot trăii de unul singur, iar Amalia, auzind de această idee a mea, îmi va rânjii  persiflator, considerându-mă un nebun incurabil. am impresia că rădăcinile ei sunt mult mai înfipte aici decât ale mele, adânc cufundate în vacarmul acestui oraș. Este mult prea dependentă de ritualurile celorlalți, pe care le adoptă cu o desăvârșită ospitalitate. Când este acasă, dacă nu se uită la telenovela ei favorită vorbește la telefon cu amicele ei, cunoștințe de la salonul de înfrumusețare sau colege de muncă. Totul în jurul ei se desfășoară după un ritual ce pare indestructibi. Cina, singurul moment al zilei în care stăm unul lângă celălalt se servește fix la orele 20, nici un minut mai devreme sau mai târziu, această punctualitate a ei m-a dus mai mereu cu gândul la aristocrația britanică. Mâncăm în liniște. cu ochii pierduți în farfurie, zămislind gesturi mecanice, precum un școlar care recită o poezie fără vreun strop de intonație. Vasele le spălăm împreună. Ea le spală și eu le șterg, în timp ce mă întreb dacă pereții încăperii mai pot suporta acest înghimpat cocoloș de tăcere. – Ce ai făcut azi? o întreb eu. – Mai nimic, răspunde ea. Nici un tremur, nici o urmă de expresivitate în glasul ei, care începe să semene cu banda unui magnetofon sovietic din timpuri imemoriale. -Cum așa? insist eu. -Uite așa, răspunde ea. Ce poate să ți se întâmple neobișnuit în ziele noastre. ” Chiar așa, ce ți-se poate întâmpla neobișnuit în zilele noastre?” mă întreb eu. și brusc în memorie mi-se întipăresc două cuvinte ”iubire.com”, și simt nevoia de a transforma numele de Delia într-o icoană plămăditoare de minuni panaceice.

Delia descopera ca Eugen are o amanta….

In sfarsit s-a trezit si Eugen. I-am pregătit cafeaua cu lapte asa cum ii place lui si am fost sa fac cumpărăturile. A trebuit sa o iau pe Carla cu mine ca el niciodată nu sta cu ea, de parca ar avea fata cateva luni si ar trebui alaptata…

Cand m-am întors era la calculator. Mi-a tresărit inima, am zis ca mor. Eram convinsa ca mi-a gasit contul pe care l-am facut pe site-ul ala, dar m-am linistit cand am văzut ca este calm, ba chiar bine dispus. S-a ridicat de la calculator si m-a pus sa-i aduc hainele ca pleacă pana la serviciu. Stiam ca e liber, dar naiba stie? Nu mai comunicam deloc. A plecat. Calculatorul a rămas deschis.

Imi fac cafeaua si ma pun la calculator ca de fiecare data cand nu este el acasa. Ador sa citesc ce au mai scris prietenii mei pe blog, dar cel mai mult imi place sa imi las gandurile pe propriul blog. Acolo este lumea in care ma simt cel mai bine. Nimeni nu ma judeca, nimeni nu ma cunoaste. Regret si acum ca nu am dat la psihologie si am ales sa fug cu acest nemernic. Adevărul este ca ne-am iubit si ne-am inteles foarte bine inainte sa rămân însărcinată.

Elena:,,abia astept sa vii. Te iubesc”

Poftim?? Asta si-a lasat email deschis. Hai ca e chiar prost! Ca ma inseala stiam, dar ca o da in iubiri cu fufele nu mai stiam. Acum inteleg de ce nu se mai atinge de mine, de ce nu îmi mai spune sa dorm cu el. Proasta esti Delio!! Esti mai proasta ca el. Măcar scormoneste bine ca nu te mai intalnesti cu norocul asta sa poti afla cine este Eugen al tau.

20.03. 2009. ,, Iubito, mi-a plăcut aseară cum ti-ai traso cu ala” ,, iti place sa mă privesti in bratele altuia, perversule „

Ce dracu se întâmplă??? Nu mai inteleg nimic! Are una pe care o scoate la produs si sta dupa fundul ei? Simt ca o iau razna. Mă sufoc. La dracu Delia! La dracu cu tine naivo! Ce viata este asta? Si unde sa ma duc? Mama nu m-ar primi acasa cu un copil, mi-a spus destul de clar atunci cand am fugit la el ca asta o sa ma lase bortoasa si o sa plece cu altele. Nu am crezut-o, dar nici nu i-am povestit niciodata despre casnicia mea, am pozat mereu in femeia fericita asa cum o vedeam pe ea, chiar daca de multe ori o auzeam plangand in hohote dupa ce ma punea pe mine la somn. A ramas pentru mine langa tata. Eu ce sa fac? Nu pot sa fac nimic decat sa rabd daca mai pot.

Nu mai vreau sa vad nimic pe email ca ma apuca crizele si il sun. Calmeaza-te, Delia! Calmeaza-te… iubire.com ! Dracusorul ala mi-a spus ca sunt recalcitranta. Trebuie sa-i las mesaj. Poate chiar nu e un om rau, cel putin nu e ca ceilalti care m-au abordat ieri. ,, sunt recalcitranta? Poate ca viata m-a facut asa” Atat. Nu ma bag prea mult in seama ca s-ar putea sa si-o ia in cap si sa creada ca eu caut ceva. Habar nu am ce caut aici, dar stiu ca el cauta distractie. Ma rog, ce o insemna asta pe un site de matrimoniale. Mesaj nou de la dracusorul tau: ,,esti frumoasa, sunt sigur ca nu iti sta bine nervoasa.” Aha, de ai sti tu ca nu sunt eu aia… frumoasa zici? Oi fi fost candva, acum arat ca o maimuta si ma imbrac mai urat decat mama. In fine, nu trebuie sa stie strainul asta cum sunt eu defapt. Hai sa ne distram daca tot cauta asta.

Delia:- asta ma face mai speciala.

Dracusorul tau: –  Sunt convins. De cand cautam o femeie speciala

Delia: – mai cauta!

Dracusorul tau: – poate am gasit-o;)

Delia: -poate nu!

Dracusorul tau: -esti casatorita?

Delia: –  femeile casatorite stau pe site-uri de matrimoniale?'( a uitat ca i-am spus ca mai am un drac acasa atunci cand m-a abordat)

Dracusorul tau: – nu ar trebui, doar daca vor amant

Delia:: -nu vreau!

Dracusorul tau:- Nici eu!:))

Delia: Mi-a facut placere, o zi buna!

dracusorul tau: – te pup:)

Ce barbat!  Are raspunsurile la el . Pare genul ala de barbat care te face din vorbe apoi te lasa sa il cauti ca disperata. Si totusi…sa nu fie casatorit un barbat ca el? Poate ca si acasa la el exista o femeie ca si mine care are grija de copii, face curatenie si gateste toata ziua. Poate el se distreaza cu parasutele pe internet cum face si Eugen.

Eugen…Elena…ce o insemna asta? Cat o sa-l mai privesc cum se aranjeaza sa plece la amante? Cat o sa-i mai spal chilotii dupa ce vine din patul altora? Simt ca nu mai pot….si ce sa fac ? Unde sa ma duc? Cui sa-i spun? Cui?

Târziu în noapte sau dimineață devreme

Mă învărt prin cameră având impresia că pereții își doresc cu orice preț să-și pogoare peste umerii mei întreaga lor istorie. Ea doarme. Normal că doarme. E târziu în noapte sau poate că este dimineață devreme. Nici nu mai știu cât este ceasul și nici nu vreau. Să o trezesc? La ce folos? Totuși simt ca  trebuie să-i spun, știind că astfel spovedania mea va devenii povara ei. Dar cum să o împovărez cu zborul gândurilor mele când chiar ea mi-a dăruit plăcerea zborului? O admir, și totuși… uite asta mă irită cumplit la mine, existența acestui ”și totuși”, care mă rostogolește între minus și plus infinit. Nu pot să-i spun că alături de ea nu pot trece dincolo de zidul banalelor trăiri cotidiene. Dar poate că și eu sunt un om absolut normal. Cine sau ce îmi dă dreptul de a mă considera altfel? Totuși ceva mă roade pe dinăuntru, ceva care îmi inoculează în cutia craniană ideea că-mi lipsește ceva, poate ultima piesă dintr-un joc de puzzle. Dar ce poate fi această piesă? Un gest de sfidare? O nesăbuință? Ceva ce nu am mai îndrăznit vreodată? Îmi amintesc de Costică, amicul care uneori mă răpește din tangajul clipelor petrecute alături de Amalia, soția mea, invitându-mă la bere. Motivul tuturor certurilor dintre mine și ea a fost întotdeauna Costică. Măi, Costică a fost până mai acum câteva luni un coate goale. Asta până a cunoscut-o pe Lorena.

-Măi norocosule, îl apostrofez eu. Unde ai cunoscut-o?

-Internetul frate este de aur! se hlizește el.

-Ei aș?

-Serios mă, nu glumesc! Intră și tu pe iubire.com.

-Hm! Iubire.com, zici! încerc eu să par neâncrezător, deși o anumită curiozitate să revărsat dintrodată în mine.

Și iată-mă acum, plimbându-mă dintr-un colț in celălalt al încăperii, privind din când în când spre ademenitoarea tastatură a laptopului. Ce ar fi dacă… Mă apropii și mă îndepărtez, pentru ca mai apoi din nou să mă apropii. Ezit, de parcă m-aș afla in fata unei teribile încercări. Iubire.com. Hm! De ce naiba mă tot gândesc la lucrul acesta? Poate că ar trebuii să mă bag lângă ea în pat, să o sărut ușor, să o dezmierd așa cum făceam pe vremuri, când orice loc ceva mai ferit era numai bun pentru nebunii. Ce de nebunii făceam pe vremuri! Acum însă totul pare a fi altfel, ca și cum era nebuniilor s-a petrecut in timpuri imemoriale. Poate că întradevăr am îmbătrînit mult prea repede, aproape pe negîndite. Așa îmbătrânesc oamenii prinși în vâltoarea grijilor cotidiene, prinși între rutina muncii și traiul de acasă, acolo unde totul trebuie să se desfășoare după un anumit ritual. -Nu crezi că ar trebuii să faci ordine pe biroul tău? mă admonestează ea adeseori. Oare chiar vorbește serios sau doar glumește? Ce treabă are ea cu ordinea de pe biroul meu? Poate că ceea ce ei i se pare a fi dezordine privirii mele îi este un soi de geometrie boemă, cu toate că uneori îmi este greu să găsesc anumite lucruri. Este biroul meu, acolo unde îi dau frâu liber pasiunii mele, aceea de a desena. E drept că de ceva vreme nu am mai atins creioanele, dar nu-i bai, probabil că muza parnasului așteptă docilă dup colț, și dintrodată mă trezesc năpustindu-mă asupra colilor. Cel puțin așa vreau să cred. Dar ce naiba fac? Mă las cuprins de briza nostalgiei? Am treizecișiopt de ani și déjà incep să ma ramolesc. Urât nu sunt, si nici prost, că doar lucrez într-o multinațională. Domnul Radu Stroilescu, manager al departamentului resurse umane de la ”Reddinson&Molnar”, un adevărat profesionist lăudat de șefi, curtat de alte companii, fidel, romantic. Bla, bla, bla, parca suna ca un profil de pe un site de matrimonial. -Hm! Iubire,com, murmur eu dintrodată. Dincolo de ferestrele cochiliilor fragile mai sunt oameni care pot gândi la fel ca mine în aceste clipe, oameni care sunt în căutarea ultimei piese din jocul de puzzle. Dar oare chiar există această ultimă piesă? Ce naiba se întâmplă cu mine? Parcă aș fi un june care tocmai a descoperit secretul unei taine și acum moare de oftică pentru că nu poate să-l împărtășească nimănui. Deci, ce naiba se întâmplă cu mine? Zadarnic învinovățesc ”ultima piesă din jocul de puzzle”. Care joc de puzzle? Poate că totuși ar trebui să renunț la poetizarea existenței. Viața m-a învățat că aici, pe potecile trăirilor cotidiene, totul este alb sau negru, fără nuanțe de cenușiu sau gri. Tastatura laptopului mă ademenește. Privesc spre Amalia. Oare ea se simte cu adevărat împlinită? Poate că nici măcar ea nu știe daca se simte împlinită sau nu. Trebuie să crezi că este loc și de mai bine. La naiba cu toate gândurile acestea! Mă reped asupra tastaturi precum un flâmând care tocmai a fost răpus de mângâierea sevrajului. Iubire.com. User- Drăcușorul tău (ei, aș! ma simt diabolic?). Parola? La naiba. Aleg numele ei. Amalia. Iz de fetișism? Habar n-am, și nici nu vreau să-mi mai explic toate chițibușurile felului de a fi. Carpe diem! Poza de profil? Nu pun una reală, că poate vreunul din mândra noastră companie multinationala va da de mine pe aici si ma fac de ras.